duminică, 5 martie 2017

"A fi tu insuti intr-o lume care cauta in mod constant sa te faca altcineva, este cea mai mare realizare. " - Ralph Waldo Emerson

  Uitandu-ma in jur, observ corpuri umblatoare fara prea multa esenta. Oare exista totusi ceva, dar masca aleasa a fi purtata nu lasa potentialul sa se dezvolte? Sunt sigura de acest fapt si in acelasi timp trista ca oamenii aleg sa adopte o atitudine placuta pentru cei din jur. Tristetea mi se adanceste cand realizez ca uita un lucru fundamental in dezvoltarea armonioasa: sa te simti TU bine in propria-ti piele. 
  Ghidati de standardele colosale, de etichetele sociale(am ajuns sa ne consideram produse de pe rafturile din supermarketuri, chiar asa?), uitam de adevaratele valori morale, care ne fac oameni demni, suflete bogate, valoroase: incredere, integritate, compasiune, curaj, corectitudine, respect. Ar fi acestea singurele valori morale? Nu, cu siguranta ca nu. Totusi, in opinia mea, sunt printre cele mai importante.
  Mai poate fi vorba de incredere in zilele in zilele noastre? Dar cine a spus ca nu? Depinde doar de noi sa gasim persoane cu o constiinta impacata, aspirand la cinste si deschidere(ce dans boem intre cele doua, si totusi atat de frumos!).
  Integritate. A-ti apara convingerile sanatoase pare din ce in ce mai greu in era tehnologiei, in care fiecare face cum poate sa-si atinga telurile. Abia daca mai conteaza coloana vertebrala. Eroul basmului pare ca se lupta pretutindeni cu balaurul critic si bolile ratiunii umane. Ridicarea unor ziduri principiale pare a fi(daca nu cumva este deja,in totalitate) cea mai demna solutie spre a apara cetatea dreptatii.
  Compasiunea este ceea ce denota valoarea noastra sentimentala. Acea calitate care ne sopteste "Alina necazul celuilalt!", "Ajuta!", "Fii un om mai bun!". Pentru ca ce poate fi mai implinitor decat sa ajuti semenii care sunt la un pas de a cadea in abis? Amabilitatea si sensibilitatea sunt acele lucruri care ne fac receptivi la ceea ce se afla in jurul nostru(lumea noastra care tinde spre pierzanie, fiintele necuvantatoare a caror disparitie ne-ar afecta strasnic, natura care a fost mereu in comuniune cu omul, dar scartaie.. oare datorita consumerismului?). A fi generos inseamna a te incarca de energie pozitiva si a oferi sufletului tau un mediu pozitiv de a-si cultiva calitatile.
  Cum o fi cand vorbim despre curaj? Merita sa faci ceea ce este corect, cu pretul respingerii sau a criticii? Numai noi putem stii asta.. dar cert este ca, a fi oaie este la moda in zilele noastre. Celor care au curajul de a striga, li se da in cap(rusine celor care fac asta!). 
  Corectitudinea si in fine, respectul, au ajuns valori risipite, uitate in desert. Un bun exemplu? Coruptia de azi, fara scrupule. Sa pui un om fara prea multa scoala intr-o functie publica, cu acces la un salariu mai mult decat  decent, cand oamenii cu diplome si studii se chinuie cu economii din salariul minim.. cred ca nu mai merita sa dezbat acest subiect intrucat cunoastem cu totii astfel de exemple.

 Haideti totusi sa nu ne dam batuti in lupta impotriva valului de ceata in care ne afundam, sa lasam la o parte ceea ce ni se dicteaza sa fim si sa reprezentam adevarata noastra valoare. Pentru ca cine are ochi sa vada, nu trece niciodata cu vederea!

Vorbe "goale"

   Nu sunt cel mai potrivit om cand vine vorba de prezentari, insa o sa incerc sa fiu scurta si la obiect. 
Brasovul este casa mea de 17 ani, imediat 18. Reusesc sa ma adaptez intr-un ritm alert vietii agitate de oras, dar tare as vrea sa mai fiu copil. Sunt interesata de arta,mai exact sa privesc si sa creez.
 Iubesc neoimpresionismul, fovismul, dadaismul, pictura metafizica si cel mai important, suprarealismul(dragii de Max Ernst si Salvador Dali). Scriu in timpul liber ce mai prind din ganduri. Pasionata de moda si istoria ei,de asemenea.

Diana, incantata!

Câteva cuvinte

Am 19 ani, mă îndrept 20 și sunt din Brașov.
În descriere sunt lapidar. O să las să vorbească mai mult în postările mele, care vor fi despre mine și despre toată lumea. Domeniile mele de interes sunt filozofia - în special ontologia, fenomenologia și existențialismul ce au ca temă de discuție ființa umană, neantul, conștiința, experiența etc.-, inclusiv literatura influențată de această, lingvistica; ar mai fi de enumerat lingvistica și arta și alte câteva care mă interesează într-o oarece măsură. Îmi place să scriu, dar trebuie să recunosc că nu o pot face tot timpul.

Las un citit care-mi place:
„Există un timp când trebuie să trăieşti şi un timp când trebuie să depui mărturie despre ceea ce trăieşti."

sâmbătă, 4 martie 2017

[Schita] Imi pare rau, draga mama

[Aceasta este doar schita pentru articolul "Imi pare rau, draga mama". Forma finala a articolului poate sa difere]

Cu o voce duioasa si cu lacrimi in ochi, se aseaza langa mine. Ma uit la ea si observ ca isi inghite cuvintele, incercand sa gaseasca cea mai buna replica, cea mai buna intrebare, pe care sa mi-o adreseze. Ofteaza, isi face curaj, si ma intreaba:

-Ce este in neregula cu tine, fiul meu?

Ma simt pierdut. Nu stiu cum sa raspund. Un atac atat de direct, neanticipat de propria fiinta. Sunt luat prin surprindere si schitez un zambet. Oftez, imi acord 3 secunde de reflexie si ii raspund:

-Ma uit in jur si nu mai recunosc nimic. Ma simt pierdut intr-o lume care nu stie decat sa arate cu degetul inspre persoana mea si sa ma doboare. Simt ca orice notiune spatiu-timp s-a pierdut, in timpul petrecut studiului si acumularii de cunostinte. Teleportat, parca, intr-o alta viata, sunt alienat si judecat de societatea actuala, desi nu am gresit si nu gresesc cu nimic. Nu ma regasesc intre ei. Consider ca functionam ca si doua realitati separate, ce se petrec una in cealalta, cu mentiunea ca ne atacam reciproc, din cauza diferentelor. De ce, mama? De ce?

Imi pare rau, mama. Imi pare rau. Se sfasie sufletul din mine si carnea de pe oasele mele cand spun aceste cuvinte. Imi pare rau. Imi pare rau ca te-ai chinuit atata timp cu mine, pentru nimic. Imi pare rau ca nu m-am pregatit pentru lumea aceasta, in care, fara sa vreau, am pasit. Imi pare rau pentru faptul ca ai avut de indurat ocare si insulte pentru a ma aduce aici. Imi pare rau, pentru ca al tau corp, ce a fost a mea ascunzatoare timp de 9 luni, a fost patat de cicatricile nasterii mele. Imi pare rau. Nu stiu daca pot vreodata sa te recompensez pentru asta. Cred ca niciun dar nu poate fi indeajuns pentru a-mi exprima gratitudinea.

De ce plangi? De ce suspini? De ce suferi?

Eu sunt cel care ar trebui sa faca asta!

Imi pare rau ca nu ma tund pe o parte, imi pare rau ca nu ma epilez pe picioare, la fel de rau imi pare ca nu imi tatuez sprancenele.
Imi pare rau ca eu port blugi normali, cum se purtau o data, si nu acele "pijamale", deasupra gleznei piciorului.
Imi pare rau ca mi-am lasat parul liber sa creasca, in loc sa-l ascund sub aceeasi sapca saptamani la rand.
Imi pare rau ca m-ai invatat muzica buna. Trebuia sa ma lasi asa, sa ascult Inna si Delia, pentru ca astfel, m-as fi intregat intre ei.
Imi pare rau ca m-ai invatat cum sa supravietuiesc in societate, prin cultura si educatie. Ti-am irosit timpul tau pretios, draga mama, cat si nervii si sanatatea. Trebuia sa ma lasi sa zbor, sa scuip seminte pe strada si sa ascult muzica pe telefon sau la boxe portabile, cat de mult pot.
Imi pare rau ca m-ai invatat sa vorbesc cu "dumneavoastra". O irosinta puerila a timpului tau. Acum noi vorbim cu "tu", "voi" si "cercelul meu", cum m-ai invatat matale...

ReIntroducere

"Mergi departe si uita de mine
Iar daca nu uiti
Sa iti fiu dulce amintire
A zilelor mai bune"


Acesta este motto-ul dupa care ma ghidez acum. Am crezut ca reusesc singur, sa duc atatea trairi si suferinte in spate. Atatea sentimente, inglobate intr-o singura persoana, asteptand sa fie asternute.

Am gresit.

Nu pot singur. Este prea mult, chiar si pentru mine, cel invatat sa isi care poverile in spate, ca un batran coplesit de toate evenimentele ce au trecut peste el.

Asa ca am inceput sa caut. Sa studiez. Sa aflu. 

Iar fara nicio rusine, am cerut ajutor. De la ei. De la cei ca mine. Cei invatati sa-si ascunda trairile, sa le puna lacat si sa le dea drumul doar pe foaie. 

Am dat peste ei patru, momentan. Nu are rost sa ii prezint, sunt atat de unici si de speciali, incat singuri se vor prezenta in fata dumneavoastra, unul dintre ei preferand sa lase prezentarea pe mana mea, prin prisma a ceea ce scrie.

Ne indreptam spre ceva nou! Ne indreptam spre ceva maret!

Vom reusi? Depinde doar de noi, cat si de voi.

Bun venit in "Jurnalul unui Antipatic", unde fiecare dintre voi isi poate gasi locul prin prisma scrisului!

Iar acum, fara sa mai intarziem impulsul creativ, le las mana libera, lor, sa se exprime!

"Este o noua zi
Soarele straluceste
Suntem multi
Nimic nu ne copleseste"

Lectura placuta!

duminică, 7 decembrie 2014

Despartirea

Ai fost acolo pt mine de la bun inceput, insa eu nu am stiut asta. Te-am luat ca pe un cadou de Craciun si am gresit mult facand asta, iar tu mi-ai dovedit-o. Am apreciat la tine, dintotdeauna, sinceritatea dezarmanta, cat si modul in care ma trezeai la realitatea cruda ce ne bantuie pe fiecare. Ai stiut cand sa fii dulce, cand amar, ai stiut cand sa imi retezi aripile, ce fluturau in zborul lor neincetat, ghidate de gandurile si trairile mele, cum ai stiut sa mi le repari cand telul putea fi atins, insa atunci mi-ai limitat zborul. Mi-ai impus granite, mi-ai dat sperante fugare, mi le-ai luat la fel de fugitiv. Ca un asasin sadic ce izbeste necontenit cutitul de toracele sau craniul victimei sale.

M-am plimbat pe tine si prin tine de multe ori si tot timpul am descoperit ceva nou. Ai stiut. Pur si simplu ai stiut sa te reinventezi dupa bunul meu plac si cumva, ma simt vinovat ca urmare a acestui lucru, dar nu te pot condamna. Pana la urma, eu si cei care te-au cunoscut de-a lungul timpului am ajuns sa facem aceleasi greseli, dar tu ni le-ai acceptat pe toate, dar nu le-ai iertat pe fiecare in parte. Cruzimea-ti caracteristica si-a facut simtita prezenta mereu, cand fiecare dintre noi se astepta mai putin.

Turnurile ce ti le-ai ridicat nu te-au protejat, absolut deloc. Lumea asta este prea cruda pt acele turnuri locuite de fel si fel de idei si sentimente si trairi. Fiecare are etajul sau, guvernat de reguli, de sentimente, de ganduri. In ele nu ai dorit sa ma primesti, decat in vizita. De ce? Credeai ca nu ma pot descurca? Sau ai vrut sa ma protejezi? Raspunsurile acestor intrebari zac decat in tine si cateodata, imi este mie frica sa incerc sa le aflu. Modul tau de protectie ma impiedica sa fac asta, cum la fel, constiinta ma impiedica pe mine sa fortez aflarea lor. Esti inca un mister, ce se lasa greu descoperit si care planeaza asupra tuturor. Dar intotdeauna va ramane intrebarea: de ce?

Vin cu o rugaminte la tine: protejeaza-ma si ascunde-ma adanc in memoria ta, vei avea nevoie de mine in viitor. Stiu ca si tu stii asta, pt ca deja stiai ca aici vom ajunge. Iar cu toate astea, simt ca ai nevoie de mine. Cerul plange cand unul dintre cei buni pleaca si/sau revine. Ai plans mereu cand am revenit, am plans alaturi de tine. Vreau sa ma intorc inapoi la sanul tau si sa stau acolo, pierdut, nestiind ce sa fac, iar tu sa imi respiri greu asupra capului si sa ma linistesti, sa imi dai garantii ca totul va fi bine, stiind ca nu intotdeauna va fi precum vorbele tale nespuse. Cateodata, recunosc, urasc tacerea asta mortuara dintre noi doi. Cand am devenit asa? Cand ne-am lasat prada sentimentelor nespuse si tacerii? Cand ne-am intors spatele unul celuilalt? Sunt copilul tau ratacit ce a realizat faptul ca a gresit si vrea iertare. Mi-o vei putea oferi vreodata, cum ai facut cu multi altii de-a lungul timpului? Fa-o, te rog eu mult de tot, ca si cand buzele mele ar fi cele ale unui muribund, fa-o! Am nevoie de tine aici, in viata, cum si tu ai nevoie de mine, in viata, sa ma plimb prin aceleasi cotloane dezolante, infectate de paraziti ce dau nastere sau refuza nasterea.

Imi va fi dor de tine, recunosc. Chiar imi va fi. Nu ma crezi, poate, acum cand zic asta, dar vei vedea ca ceea ce spun este adevarat. Chiar daca nu ti-am aratat-o de multe ori, vei sti ca am avut dreptate si ca am dreptate in ceea ce zic, desi nu o vei recunoaste vreodata. Asta mi-a placut mult la tine: abilitatea ta de a-ti ascunde emotiile adevarate, in acele camere din turnuri. Sper decat ca intr-o buna zi, cand voi reveni, si o voi face, contrar dorintelor tale, sa ma accepti asa cum sunt, asa cum voi fi atunci, in acele turnuri, in acele camere sacre ce iti apartin. O vei face?

Insa acum a venit momentul, clipa, ce nu o doream niciunul dintre noi, desi stiam ca este inevitabila. Iti spun "Adio", dar nu "La revedere". Ne vom mai intalni, fugitiv poate, ca sperantele ce mi le-ai dat de-a lungul vremii. Un schimb rapid de priviri, doua vorbe spuse in soapta, trecute in tacere, ce vor ramane dupa ce pasul fiecaruia dintre noi se va departa de cel al celuilalt, amprentele noastre stergandu-se usor pe masura ce vantul solitudinii ne va cuprinde. Adio...

luni, 25 august 2014

Visul

Si stau iara in fata aceleasi usi. Mi-e teama sa o deschid. La dracu, imi este teama sa pun mana pe cleanta sa, pt ca ceea ce poate fi dincolo, ma poate depasi fizic si psihic. Dar vreau. De ce vreau? De ce aleg totusi sa ma complac intr-o rutina obositoare si stresanta? De ce aleg sa imi creez singur stresul? Tine de natura umana, de noi, de experiente? Nu. Tine de fapt de lucrul acela, care se numeste necesitate. Vrem o viata stresanta, desi nu o recunoastem, pt ca vrem sa fim provocati. Vrem cateodata sa fim tarati prin noroi pt ca ne place senzatia de umilinta. Pana la urma, cred ca suntem toti redusi la acelasi statut microscopic de bacterie, pe lentila nesfarsita a universului. Poate de aceea am luat-o pe ea in vizor, imi place ca ma provoaca, imi place cand se joaca, desi celorlalti le zic ca nu, insa asta este placerea mea morbida. Este ca si cum in mine sunt inca 10 persoane, care toti controleaza, iar cand este cazul, iese cate unul dintre ei la iveala. O vreau si nu stiu daca ma vrea. As lua-o, dar imi este frica ca o iau si nu iese bine. As lasa-o, dar asta m-ar ucide lent peste ani. Pana la urma, trebuie sa accept faptul ca viata mea este compusa numai din dileme, in mare parte. La dracu, pana si astea fac parte din rutina!