Despartirea

Ai fost acolo pt mine de la bun inceput, insa eu nu am stiut asta. Te-am luat ca pe un cadou de Craciun si am gresit mult facand asta, iar tu mi-ai dovedit-o. Am apreciat la tine, dintotdeauna, sinceritatea dezarmanta, cat si modul in care ma trezeai la realitatea cruda ce ne bantuie pe fiecare. Ai stiut cand sa fii dulce, cand amar, ai stiut cand sa imi retezi aripile, ce fluturau in zborul lor neincetat, ghidate de gandurile si trairile mele, cum ai stiut sa mi le repari cand telul putea fi atins, insa atunci mi-ai limitat zborul. Mi-ai impus granite, mi-ai dat sperante fugare, mi le-ai luat la fel de fugitiv. Ca un asasin sadic ce izbeste necontenit cutitul de toracele sau craniul victimei sale.

M-am plimbat pe tine si prin tine de multe ori si tot timpul am descoperit ceva nou. Ai stiut. Pur si simplu ai stiut sa te reinventezi dupa bunul meu plac si cumva, ma simt vinovat ca urmare a acestui lucru, dar nu te pot condamna. Pana la urma, eu si cei care te-au cunoscut de-a lungul timpului am ajuns sa facem aceleasi greseli, dar tu ni le-ai acceptat pe toate, dar nu le-ai iertat pe fiecare in parte. Cruzimea-ti caracteristica si-a facut simtita prezenta mereu, cand fiecare dintre noi se astepta mai putin.

Turnurile ce ti le-ai ridicat nu te-au protejat, absolut deloc. Lumea asta este prea cruda pt acele turnuri locuite de fel si fel de idei si sentimente si trairi. Fiecare are etajul sau, guvernat de reguli, de sentimente, de ganduri. In ele nu ai dorit sa ma primesti, decat in vizita. De ce? Credeai ca nu ma pot descurca? Sau ai vrut sa ma protejezi? Raspunsurile acestor intrebari zac decat in tine si cateodata, imi este mie frica sa incerc sa le aflu. Modul tau de protectie ma impiedica sa fac asta, cum la fel, constiinta ma impiedica pe mine sa fortez aflarea lor. Esti inca un mister, ce se lasa greu descoperit si care planeaza asupra tuturor. Dar intotdeauna va ramane intrebarea: de ce?

Vin cu o rugaminte la tine: protejeaza-ma si ascunde-ma adanc in memoria ta, vei avea nevoie de mine in viitor. Stiu ca si tu stii asta, pt ca deja stiai ca aici vom ajunge. Iar cu toate astea, simt ca ai nevoie de mine. Cerul plange cand unul dintre cei buni pleaca si/sau revine. Ai plans mereu cand am revenit, am plans alaturi de tine. Vreau sa ma intorc inapoi la sanul tau si sa stau acolo, pierdut, nestiind ce sa fac, iar tu sa imi respiri greu asupra capului si sa ma linistesti, sa imi dai garantii ca totul va fi bine, stiind ca nu intotdeauna va fi precum vorbele tale nespuse. Cateodata, recunosc, urasc tacerea asta mortuara dintre noi doi. Cand am devenit asa? Cand ne-am lasat prada sentimentelor nespuse si tacerii? Cand ne-am intors spatele unul celuilalt? Sunt copilul tau ratacit ce a realizat faptul ca a gresit si vrea iertare. Mi-o vei putea oferi vreodata, cum ai facut cu multi altii de-a lungul timpului? Fa-o, te rog eu mult de tot, ca si cand buzele mele ar fi cele ale unui muribund, fa-o! Am nevoie de tine aici, in viata, cum si tu ai nevoie de mine, in viata, sa ma plimb prin aceleasi cotloane dezolante, infectate de paraziti ce dau nastere sau refuza nasterea.

Imi va fi dor de tine, recunosc. Chiar imi va fi. Nu ma crezi, poate, acum cand zic asta, dar vei vedea ca ceea ce spun este adevarat. Chiar daca nu ti-am aratat-o de multe ori, vei sti ca am avut dreptate si ca am dreptate in ceea ce zic, desi nu o vei recunoaste vreodata. Asta mi-a placut mult la tine: abilitatea ta de a-ti ascunde emotiile adevarate, in acele camere din turnuri. Sper decat ca intr-o buna zi, cand voi reveni, si o voi face, contrar dorintelor tale, sa ma accepti asa cum sunt, asa cum voi fi atunci, in acele turnuri, in acele camere sacre ce iti apartin. O vei face?

Insa acum a venit momentul, clipa, ce nu o doream niciunul dintre noi, desi stiam ca este inevitabila. Iti spun "Adio", dar nu "La revedere". Ne vom mai intalni, fugitiv poate, ca sperantele ce mi le-ai dat de-a lungul vremii. Un schimb rapid de priviri, doua vorbe spuse in soapta, trecute in tacere, ce vor ramane dupa ce pasul fiecaruia dintre noi se va departa de cel al celuilalt, amprentele noastre stergandu-se usor pe masura ce vantul solitudinii ne va cuprinde. Adio...

Visul

Si stau iara in fata aceleasi usi. Mi-e teama sa o deschid. La dracu, imi este teama sa pun mana pe cleanta sa, pt ca ceea ce poate fi dincolo, ma poate depasi fizic si psihic. Dar vreau. De ce vreau? De ce aleg totusi sa ma complac intr-o rutina obositoare si stresanta? De ce aleg sa imi creez singur stresul? Tine de natura umana, de noi, de experiente? Nu. Tine de fapt de lucrul acela, care se numeste necesitate. Vrem o viata stresanta, desi nu o recunoastem, pt ca vrem sa fim provocati. Vrem cateodata sa fim tarati prin noroi pt ca ne place senzatia de umilinta. Pana la urma, cred ca suntem toti redusi la acelasi statut microscopic de bacterie, pe lentila nesfarsita a universului. Poate de aceea am luat-o pe ea in vizor, imi place ca ma provoaca, imi place cand se joaca, desi celorlalti le zic ca nu, insa asta este placerea mea morbida. Este ca si cum in mine sunt inca 10 persoane, care toti controleaza, iar cand este cazul, iese cate unul dintre ei la iveala. O vreau si nu stiu daca ma vrea. As lua-o, dar imi este frica ca o iau si nu iese bine. As lasa-o, dar asta m-ar ucide lent peste ani. Pana la urma, trebuie sa accept faptul ca viata mea este compusa numai din dileme, in mare parte. La dracu, pana si astea fac parte din rutina!

EI

Iara cand ascult Watain, cumva, toate simturile mele se calmeaza, ma simt liber, de toti si toate. Simt ca parca as iesi din acest corp care de multe ori nu ma ajuta si pot zburda liber pe unde vad cu ochii. Ca un copil la gradinita, cand ii dai carioci si se bucura. Ca un cersetor de pe strazi, care se bucura la 10 bani, desi ajunge sa ii dea pe o bere ieftina. Cumva, simt ca pot intelege deplin totul si ca ma aflu exact deasupra problemei. Poate de fapt, asta este una dintre problemele mele, faptul ca ma incred destul de mult in cineva sau in ceva, incat ajung sa transcend planurile fizice si sa trec in cele spirituale, daca nu fizic, macar cu gandul. O pot face si vreau sa o fac, asa scap de EI, care de multe ori, in loc sa ma ajute, reusesc din nou sa ma trimita in peretele de diamant al sentimentelor si emotiilor reprimate. Nu este vorba de toti, crede-ma cand iti spun, este vorba de cativa asupra carora planeaza semne mari de intrebare, pe care nici eu nu le pot inlatura, decat ei o pot face. Cumva, ma simt neputincios, gandind asta, insa ma consolez cu ideea ca in neputinta mea, schimb ceva, in bine sau in rau. Viata, de fapt, este ca un fel de lectie de fizica, un principiu infinit de actiune-reactiune, repetat la nesfarsit, pana cand da rezultatele pozitive, in ochii nostri.

Introducere?

Prefer sa cred ca nu stiu sa scriu sau, mai bine zis, ca nu stiu sa ma exprim in scris, la fel de bine cum o fac oral. Accept ideea asta, in ciuda tuturor celor care ma trag de urechi si ma indeamna sa o fac in continuare, spunandu-mi ca ma pricep mult mai bine decat altii.

Fiecare are opinia sa la urma urmei si, vrem nu vrem, o data si o data ne vom intoarce tocmai la opiniile pe care vrem sa le negam cu toata fiinta, incercand sa ne provocam pe noi insine prin aceasta actiune, pornind, de bunavoie, intr-o calatorie cu scopul de a ne descoperi potentialul, limitele, cat si inclinatia ulterioara inspre anumite profesii, hobby-uri, etc.

Avand aceasta idee in cap, am decis sa dau start acestui blog. Nu veti regasi lucruri fericite aici, chiar deloc, veti regasi, poate, o calatorie deja familiara multora, prin mediul socio-urban, cat si prin sentimentele launtrice ce zilnic doresc sa iasa din noi si, la randul lor, precum si noi, aceste fiinte de carne si oase, incearca sa se faca auzite, sa faca un zgomot in raul numit "viata de zi cu zi".

Acest blog l-am facut cu ideea unui jurnal in minte. Un jurnal in care sa imi exprim frustrarile adunate, experienta zilelor ce trec cateodata agale, cateodata al naibii de repede, pe langa mine, lasandu-mi de fiecare data amprente, adanci, de multe ori, care se resimt prin timp, ce este un adversar de necontestat al fiecaruia dintre noi.

Start joc!