Visul

Si stau iara in fata aceleasi usi. Mi-e teama sa o deschid. La dracu, imi este teama sa pun mana pe cleanta sa, pt ca ceea ce poate fi dincolo, ma poate depasi fizic si psihic. Dar vreau. De ce vreau? De ce aleg totusi sa ma complac intr-o rutina obositoare si stresanta? De ce aleg sa imi creez singur stresul? Tine de natura umana, de noi, de experiente? Nu. Tine de fapt de lucrul acela, care se numeste necesitate. Vrem o viata stresanta, desi nu o recunoastem, pt ca vrem sa fim provocati. Vrem cateodata sa fim tarati prin noroi pt ca ne place senzatia de umilinta. Pana la urma, cred ca suntem toti redusi la acelasi statut microscopic de bacterie, pe lentila nesfarsita a universului. Poate de aceea am luat-o pe ea in vizor, imi place ca ma provoaca, imi place cand se joaca, desi celorlalti le zic ca nu, insa asta este placerea mea morbida. Este ca si cum in mine sunt inca 10 persoane, care toti controleaza, iar cand este cazul, iese cate unul dintre ei la iveala. O vreau si nu stiu daca ma vrea. As lua-o, dar imi este frica ca o iau si nu iese bine. As lasa-o, dar asta m-ar ucide lent peste ani. Pana la urma, trebuie sa accept faptul ca viata mea este compusa numai din dileme, in mare parte. La dracu, pana si astea fac parte din rutina!

EI

Iara cand ascult Watain, cumva, toate simturile mele se calmeaza, ma simt liber, de toti si toate. Simt ca parca as iesi din acest corp care de multe ori nu ma ajuta si pot zburda liber pe unde vad cu ochii. Ca un copil la gradinita, cand ii dai carioci si se bucura. Ca un cersetor de pe strazi, care se bucura la 10 bani, desi ajunge sa ii dea pe o bere ieftina. Cumva, simt ca pot intelege deplin totul si ca ma aflu exact deasupra problemei. Poate de fapt, asta este una dintre problemele mele, faptul ca ma incred destul de mult in cineva sau in ceva, incat ajung sa transcend planurile fizice si sa trec in cele spirituale, daca nu fizic, macar cu gandul. O pot face si vreau sa o fac, asa scap de EI, care de multe ori, in loc sa ma ajute, reusesc din nou sa ma trimita in peretele de diamant al sentimentelor si emotiilor reprimate. Nu este vorba de toti, crede-ma cand iti spun, este vorba de cativa asupra carora planeaza semne mari de intrebare, pe care nici eu nu le pot inlatura, decat ei o pot face. Cumva, ma simt neputincios, gandind asta, insa ma consolez cu ideea ca in neputinta mea, schimb ceva, in bine sau in rau. Viata, de fapt, este ca un fel de lectie de fizica, un principiu infinit de actiune-reactiune, repetat la nesfarsit, pana cand da rezultatele pozitive, in ochii nostri.

Introducere?

Prefer sa cred ca nu stiu sa scriu sau, mai bine zis, ca nu stiu sa ma exprim in scris, la fel de bine cum o fac oral. Accept ideea asta, in ciuda tuturor celor care ma trag de urechi si ma indeamna sa o fac in continuare, spunandu-mi ca ma pricep mult mai bine decat altii.

Fiecare are opinia sa la urma urmei si, vrem nu vrem, o data si o data ne vom intoarce tocmai la opiniile pe care vrem sa le negam cu toata fiinta, incercand sa ne provocam pe noi insine prin aceasta actiune, pornind, de bunavoie, intr-o calatorie cu scopul de a ne descoperi potentialul, limitele, cat si inclinatia ulterioara inspre anumite profesii, hobby-uri, etc.

Avand aceasta idee in cap, am decis sa dau start acestui blog. Nu veti regasi lucruri fericite aici, chiar deloc, veti regasi, poate, o calatorie deja familiara multora, prin mediul socio-urban, cat si prin sentimentele launtrice ce zilnic doresc sa iasa din noi si, la randul lor, precum si noi, aceste fiinte de carne si oase, incearca sa se faca auzite, sa faca un zgomot in raul numit "viata de zi cu zi".

Acest blog l-am facut cu ideea unui jurnal in minte. Un jurnal in care sa imi exprim frustrarile adunate, experienta zilelor ce trec cateodata agale, cateodata al naibii de repede, pe langa mine, lasandu-mi de fiecare data amprente, adanci, de multe ori, care se resimt prin timp, ce este un adversar de necontestat al fiecaruia dintre noi.

Start joc!